“Drumul” ca stră-batere pe dublu tărâm
Tema ”Drumului” este una universal atestată,însă ea nu devine niciodată un loc comun al culturii,ci rămâne unul privilegiat,având în vedere că fiecare ins uman ori seminţie,îşi străbate propriul drum.”Nimeni fără înconjur nu poate atinge aproapele”- spune marele Holderlin.La capătul “drumului” omul se regăseşte pe sine şi astfel are revelaţiadimensiunii personale a vieţii.
Gelu Costea stră-bate un drum pe dublu tărâm – “Numai pe dublu tărâm vocile devin eterne şi blânde”(Rilke). Drumul lui este legat în primul rând de pământul peste care călcăm zilnic în marşul acestei lumi ce ne scufundă în truda vieţii şi încă odată dru –mul pogoară spre taină,pogoară în interioritatea materiei…Spun lucrul acesta convins fiind de ceea ce văd.Vederea îmi indică pătrunderea în interioarele materiei,pogorârea la izvoarele sacre, acolo unde raţiunile divine se plasticizează(Stăniloae)devenind vizibile şiîntemeind, în ordinea aceasta, Frumuseţea.Este aici o sete nesfârşită de dialog,dar de data aceasta dialogul nu mai este propus în dimensiunea lui de suprafaţă,ca în ciclul măştilor, ci semută în zona raţiunilor(logoi) care stăpânesc materia şi formele ei. Intrarea în interioarele materiei este indicată prin fereastra pătrată - simbol al perfecţiunii în imanent. Gri-maron-ul sugerează o vecinătate infernală. Lumina, elementul revelator prinexcelenţă, este viciată de duhul tenebrelor, de forţa nimicului care-i stă împotrivă. Însă, cu toată vibraţia sa, nimicul nu se poate opune deschiderii drumului. Forţa Duhului Frumuseţii anulează orice opoziţie.
Drumul lui Gelu Costea este o experienţă cutremurătoare având drept scopcunoaşterea şi întemeierea. Intrat în acceleratorul timpului, pe care însăşi materia îl găzduieşte-n sine, pictorul îşi asumă o dimensiune tragică a străbaterii. Pliul nefiinţei îşi aruncă umbra asupra fragilităţii vieţii. Singurele luptătoare eficiente rămân aici doar raţiunile divine. Apare aşadar, cu necesitate, evenimentul asumator al acestor raţiuni – gândul uman, ca extensie a artistului. Gândul se prezintă în deplina lui libertate. El nu este produsul unei minţi atee, ci este însăşi vorbirea fără sunet izvorâtă dintr-o minte în care Creatorul a pus libertatea absolută a mişcării. La porţile nimicului mintea ieşită din sine prin gând îl va striga pe Dumnezeu. Acest strigăt, în cazul de faţă ,este Pictura–plânsul vertical al culorii. Numai aşa, şi Gelu Costea ştie lucrul acesta, se poate dobândi fărâma de veşnicie (Rilke) ce se interiorizează , dând posibilitatea unei revelaţii progresive până la dobândirea identităţii în absolut. Gelu Costea dobândeşte astfel puterea unei discipline reale care-l ajută să perceapă acea cadenţă fină a mărşăluirii în structurile stră-luminate ale materiei, materie salvată descompunerii şi redată transfigurării şi Frumuseţii.
Liviu Ţiplica
